Anii copilăriei, cu frumuseţea şi pitorescul locului, cu năzbâtiile şi dojenile primite, pentru ele sunt astăzi pagini de jurnal. Poveştile acelor zile văzute prin ochi de copil şi transcrise cu peniţa pe hârtie, cu mintea omului matur, aduc în prezent imaginea unui sat oltenesc condus de tradiţii şi obiceiuri străvechi.
O casă ţărănească simplă, aşezată în partea dinspre amiază a Işalniţei, de unde se vedeau la orizont Craiova, cu turlele îmbrăcate în ceaţă, Amaradia şi Jiul cu crângurile şi satele înşirate pe maluri ca un colan, e locul amintirilor creionate de preotul Mihail Grigorian.
Imaginea Craiovei văzute prin ochii copilului de atunci e fascinantă: „Ce fiori am simţit într-o noapte, când mama ne-a sculat să ne arate cum peste Amăradie jucau comorile!... De la pământ se ridicau vâlvătăi ca de un strat de om, apoi piereau, ca dupe câteva clipe să se ridice iară. Pân’ la ziua ne-a povestit bunica legenda celor 12 haiduci ce-au îngropat 12 cazane cu bani, în locul unde noi vedeam jucând comoara. Sunt bani blestemaţi, că nimeni nu-i poate vreodată găsi. Joacă, în fiecare an, cum au fost blestemaţi, iar locului i s’a zis «la comoar㻓, se menţionează în paginile îngălbenite ale jurnalului „Pe drumurile copilăriei“.
Poveşti din alte timpuri
Şirul amintirilor presărate cu poveştile bătrânilor ne creionează imagini inedite despre viaţa satului oltenesc de odinioară. „Mai spun bătrânii că înainte de anul 1864 unde este azi satul Işalniţa ereau câteva case în jurul bisericei, iar ceilalţi oameni erau ascunşi prin bordeie în pădure, prin dealul Folea, ori către Româneşti, ori către Jiu, căci nu erea chip să stai la drumul mare. De cădeau caii dela poştalionul curierului, luau de la oameni cai fără plată, iar mai ales pentru biruri, îl vâna pe bietul român din gaură de şarpe. Atunci erea timpul haiducului. Am mai auzit apoi că, în vremuri uitate, pela Işalniţa ereau numai păduri nelocuite şi neumblate. Românul sta ascuns în munţi şi păduri de frica tătarilor, care mâncau cu poftă nespusă carne de român“.
Amintirile sunt întregite de poveştile bunicii, spuse la gura sobei: „Odată, tătarii au prins pe o româncă şi-au luat-o în robie. Acolo au pus-o la ‘ngrăşat şi-i dau să mănânce numai pâine şi nuci. Plecând tătarii după prădat, au lăsat vorbă mamei lor, o sgripţuroaică de babă, să le frigă fata, care se’ngrăşase. Baba a încins cuptorul şi chemând fata i-a zis: «Hop, fetiţă pe lopată».
«Sui, măicuţă, de mi-arată», a zis fata. S’a suit hârca pe lopată, iar fata repede i-a făcut vânt în cuptor şi l-a astupat cu cârpătorul.
Fata a fugit în pădure şi a rătăcit zile multe până a ajuns la ai ei. Tătarii, când au venit, au mâncat şi după ce s’au săturat au chemat şi pe babă, dar o mâncaseră. (...) Nepriindu-le spurcaţilor locurile astea, s’au dus pe pustii, iar românii s’au coborât din munţi cu turmele şi-au început să facă sate“, completează preotul Mihail Grigorian.
Sub semnul tradiţiilor
Tradiţiile şi obiceiurile erau respectate cu sfinţenie de oamenii locului. La 24 februarie, flăcăii şi fetele mari serbau reînvierea naturii, reîntoarcerea primăverii. Erau un obicei vechi de când povestea bunicii: „A fost odinioară un tânăr frumos, ca soarele, ce se chema Ion. Acest tânăr avea o dragoste neţărmurită pentru o fată ce erea iubită de mulţi flăcăi din prejur. Tânărul îşi petrecea vremea prin păduri şi cânta din fluer atât de frumos că îl ascultau izvoarele. Fata îl iubea mult şi ceasuri întregi asculta dusă de dor, la glasul fluerului fermecat, ce-i răscolea adânc sufletul.
Într-o toamnă, glasul fluerului tăcu şi multe lacrimi au vărsat fetele din sat, căci toate-l iubeau. Tinerii din sat îi puseseră capăt zilelor, că furase prin farmecul fluerului inimile fetelor din sat.
Cum s’a luat zăpada, fetele au dat fuga’n pădure să caute pe frumosul lor cântăreţ.
Zadarnică însă căutare. Omorâtorii îl omorâseră deasupra isvorului şi frunzele copacilor se aşternuseră peste groapa lui. Numai un didiţel (cutcurig) strejuia deasupra groapei lui Ion. Dumnezeu îl prefăcuse în didiţel.
De atunci, în fiecare an, la 24 februarie, fetele şi flăcăii merg la pădure cu lăutari. Petrec, horesc şi împletesc cununi de cutcurigi, în amintirea acelui tânăr nefericit, care ştiuse prin glasul fetelor dragostea, care, ca şi primăvara, totdeauna e tânără şi nouă“.
Frumoase obiceiuri şi tradiţii coordonau acele vremuri, care trăiesc în pagini de jurnal spre bucuria căutătorului de frumos în vremurile de altă dată.
Source: http://www.gds.ro/
O casă ţărănească simplă, aşezată în partea dinspre amiază a Işalniţei, de unde se vedeau la orizont Craiova, cu turlele îmbrăcate în ceaţă, Amaradia şi Jiul cu crângurile şi satele înşirate pe maluri ca un colan, e locul amintirilor creionate de preotul Mihail Grigorian.
Imaginea Craiovei văzute prin ochii copilului de atunci e fascinantă: „Ce fiori am simţit într-o noapte, când mama ne-a sculat să ne arate cum peste Amăradie jucau comorile!... De la pământ se ridicau vâlvătăi ca de un strat de om, apoi piereau, ca dupe câteva clipe să se ridice iară. Pân’ la ziua ne-a povestit bunica legenda celor 12 haiduci ce-au îngropat 12 cazane cu bani, în locul unde noi vedeam jucând comoara. Sunt bani blestemaţi, că nimeni nu-i poate vreodată găsi. Joacă, în fiecare an, cum au fost blestemaţi, iar locului i s’a zis «la comoar㻓, se menţionează în paginile îngălbenite ale jurnalului „Pe drumurile copilăriei“.
Poveşti din alte timpuri
Şirul amintirilor presărate cu poveştile bătrânilor ne creionează imagini inedite despre viaţa satului oltenesc de odinioară. „Mai spun bătrânii că înainte de anul 1864 unde este azi satul Işalniţa ereau câteva case în jurul bisericei, iar ceilalţi oameni erau ascunşi prin bordeie în pădure, prin dealul Folea, ori către Româneşti, ori către Jiu, căci nu erea chip să stai la drumul mare. De cădeau caii dela poştalionul curierului, luau de la oameni cai fără plată, iar mai ales pentru biruri, îl vâna pe bietul român din gaură de şarpe. Atunci erea timpul haiducului. Am mai auzit apoi că, în vremuri uitate, pela Işalniţa ereau numai păduri nelocuite şi neumblate. Românul sta ascuns în munţi şi păduri de frica tătarilor, care mâncau cu poftă nespusă carne de român“.
Amintirile sunt întregite de poveştile bunicii, spuse la gura sobei: „Odată, tătarii au prins pe o româncă şi-au luat-o în robie. Acolo au pus-o la ‘ngrăşat şi-i dau să mănânce numai pâine şi nuci. Plecând tătarii după prădat, au lăsat vorbă mamei lor, o sgripţuroaică de babă, să le frigă fata, care se’ngrăşase. Baba a încins cuptorul şi chemând fata i-a zis: «Hop, fetiţă pe lopată».
«Sui, măicuţă, de mi-arată», a zis fata. S’a suit hârca pe lopată, iar fata repede i-a făcut vânt în cuptor şi l-a astupat cu cârpătorul.
Fata a fugit în pădure şi a rătăcit zile multe până a ajuns la ai ei. Tătarii, când au venit, au mâncat şi după ce s’au săturat au chemat şi pe babă, dar o mâncaseră. (...) Nepriindu-le spurcaţilor locurile astea, s’au dus pe pustii, iar românii s’au coborât din munţi cu turmele şi-au început să facă sate“, completează preotul Mihail Grigorian.
Sub semnul tradiţiilor
Tradiţiile şi obiceiurile erau respectate cu sfinţenie de oamenii locului. La 24 februarie, flăcăii şi fetele mari serbau reînvierea naturii, reîntoarcerea primăverii. Erau un obicei vechi de când povestea bunicii: „A fost odinioară un tânăr frumos, ca soarele, ce se chema Ion. Acest tânăr avea o dragoste neţărmurită pentru o fată ce erea iubită de mulţi flăcăi din prejur. Tânărul îşi petrecea vremea prin păduri şi cânta din fluer atât de frumos că îl ascultau izvoarele. Fata îl iubea mult şi ceasuri întregi asculta dusă de dor, la glasul fluerului fermecat, ce-i răscolea adânc sufletul.
Într-o toamnă, glasul fluerului tăcu şi multe lacrimi au vărsat fetele din sat, căci toate-l iubeau. Tinerii din sat îi puseseră capăt zilelor, că furase prin farmecul fluerului inimile fetelor din sat.
Cum s’a luat zăpada, fetele au dat fuga’n pădure să caute pe frumosul lor cântăreţ.
Zadarnică însă căutare. Omorâtorii îl omorâseră deasupra isvorului şi frunzele copacilor se aşternuseră peste groapa lui. Numai un didiţel (cutcurig) strejuia deasupra groapei lui Ion. Dumnezeu îl prefăcuse în didiţel.
De atunci, în fiecare an, la 24 februarie, fetele şi flăcăii merg la pădure cu lăutari. Petrec, horesc şi împletesc cununi de cutcurigi, în amintirea acelui tânăr nefericit, care ştiuse prin glasul fetelor dragostea, care, ca şi primăvara, totdeauna e tânără şi nouă“.
Frumoase obiceiuri şi tradiţii coordonau acele vremuri, care trăiesc în pagini de jurnal spre bucuria căutătorului de frumos în vremurile de altă dată.
Source: http://www.gds.ro/
